256 PARABOLELE LUI IISUS la apogeu, în categoria ek-stazului. Uşa, ca prag între viaţă şi moarte, e „administrată" de un Păzitor care deţine cheile trecerii spre cer şi spre infern (Apocalipsa 1, 18). El invită la „extaz", adică la o teribilă opţiune eliberatoare. A înceta să mai fii singurul tău „locuitor", a renunţa la încăpăţânarea de a spune mereu „Eu", a te dedica, a te lăsa preluat în solaritatea Celuilalt, a Fiului, aşa cum El s-a lăsat preluat în universul tău sublunar, după ce mai întâi s-a contopit într-o perfectă identitate cu Tatăl (Ioan 17, 21-23. Of- ŞÎ loan 14, 11 şi 3, 30), toate acestea constituie, laolaltă, pedagogia uşilor: în dubla lor mişcare, ele întmchipează dansul lăuntric al aceluia care a înţeles ce loc să lase închiderilor şi ce loc să lase deschiderilor în economia vieţii sale. Tot secretul constă într-o tonică uitare de sine , în capacitatea (sau darul?) de a te lăsa „in-spirat“, absorbit în răsuflarea sacră: „. . .nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine" (Galateni 2, 20). Imperativul golirii de sine şi al efortului de te uni cu Şinele tău mai adânc, care e totuna cu atotcuprinzătorul Sine divin, este prezent în toate marile religii ale lumii, chiar dacă terminologiile, contextele, procedurile şi doctrinele diferă. Toate religiile par să ştie că nimic nu e mai destrămător, mai contraproductiv, mai „păcătos" decât obsesia eului propriu („orgoliul"), redistribuirea întregului univers în jurul intereselor şi ambiţiilor proprii, încântarea de sine („slava deşartă"), închiderea în mica ta istorie personală. O versiune „uimire", dar e construit ca „dis-locare“ ( ent-setzen ), punere în stare de şoc, de „ieşire din fire". Cf, pentru câteva utile detalii, Rudolf Frieling, Christologische Aufsătze ( Gesammelte Schriften zum Alten und Neuen Testament), voi. III, Urachhaus, Stuttgart, 1982, pp. 191-192.