PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 255 totul. Că, de fapt, nu poţi avea acces la lumea de dincolo de uşă, dacă nu renunţi tranşant la lumea de dincoace de ea. Intr-un cuvânt, ţi se cere să te uneşti cu Dumnezeu {Cf. 1 Corinteni 6, 17: „Iar cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El.“), să realizezi, încă din timpul vieţii pământeşti, ceea ce se împlineşte, inevitabil, odată cu moartea trupescă. Aşadar ţi se cere nici mai mult, nici mai puţin decât să mori, să urăşti „până şi viaţa ta“: „Cel ce-şi iubeşte viaţa, o va pierde; dar cel ce-şi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentm viaţa veşnică" (Ioan 12, 25. Cf şi Matei 16, 25. Sau, şi mai energic, Luca 17, 33: „Cel ce va căuta să-şi câştige viaţa, o va pierde; iar cel ce şi-o va pierde, o va face vie.“). E vorba, prin urmare, de-a abadona orice reflex egolatru, a nu mai fi grijuliu cu cele contingente şi lipsit de grijă cu cele mai importante decât contingenţa, a nu uita de registrul esenţialului „necesar", de dragul „strictului necesar", al „nevoilor" imediate. E vorba de a trăi viu, dincolo de o perdantă preocupare pentru sine şi pentru „ale tale": a avea privirea mereu aţintită spre „uşă", adică spre ieşirea din sine, spre lepădarea falsei conştiinţe pe care o ai despre ceea ce eşti de fapt. Ieşirea din sine era desemnată, în limba greacă, prin cuvântul ekstasis, în care sensul dez-grăniţuirii eului includea şi o notă de uimire, de mysterium tremendum, de cutremurare trezitoare.* 1 Exitus- ul, moartea se înscriu şi ele, în greacă. In ebraică, verbul în discuţie nu trimite, propriu-zis, la „ură“, ci la o justă ierarhie a priorităţilor. E vorba, cu alte cuvinte, nu despre cei pe care trebuie să-i urăşti, ci despre cei pe care trebuie să-i preferi, dacă ai de ales. Problema e nu pe cine urăşti, ci pe cine iubeşti mai mult. Cf. Geneza 29, 30. 1. Cele două conotaţii ale cuvântului se regăsesc, în mod semnificativ, în germanul entsetzen, care trimite direct la „groază", „uluire",