PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 253 omul „trage“ uşile după sine, le închide. Totul e o alternanţă de „expiraţie" şi „inspiraţie", de umplere şi golire a spaţiului lăuntric. Plenitudine şi kenoză. Cuvântul grecesc kenosis (respectiv, kenoo, „a goli") înseamnă „golire" şi defineşte dubla „restrângere" a autorităţii la care consimte Instanţa Supremă pentru a pătmnde în lumea creaturilor sale. Tatăl se revarsă în misiunea Fiului, iar Fiul se face om, adică acceptă să preia limitele unei condiţii existenţiale derivate, cu tot ce implică ea: umilinţă, suferinţă, moarte (Cf Filipeni 2, 7). Pentru a deveni om, Dumnezeu renunţă la atributele divinităţii Sale, se „goleşte" de ele şi asumă „poarta cea strâmtă" a trupului. Intr-adevăr, ceea ce, pentru noi, e un mod firesc de a fi, pentm Dumnezeu este o îngustare radicală, o „strâmtoare" aproape implauzibilă. La fel, ceea ce, pentru viaţa împărăţiei, este firescul însuşi, „deschiderea" ei „naturală", pentru noi e o „îngrădire" greu de gândit. Prin Fiul, Tatăl a intrat pe poarta cea strâmtă (din perspectiva Sa) a omenescului, iar nouă ni se cere să intrăm prin poarta cea strâmtă (din perspectiva noastră) a îndumnezeirii. Creatorul care coboară şi creatura care urcă, aceasta este „schema" salvării. Pe axa acestui „eveniment" se situează şi misterul uşilor închis-deschise. Pentm a deschide umanităţii deviate o uşă recuperatoare, pentru a reinstitui, dincolo de moarte, un orizont al învierii, Iisus trebuie mai întâi să moară. Cu alte cuvinte - şi revenind la metafora respiraţiei - să „ex-spire“, să-şi „dea duhul", să se lepede de însăşi esenţa divinităţii sale. Cel aflat dincoace de uşă, trebuie, la rândul lui, să „in-spire“ duhul dat de Iisus, să-l primească. Dar primul pas spre