252 PARABOLELE LUI IISUS Dinaintea „uşilor împărăteşti" se săvârşeşte taina împărtăşaniei şi o bună administrare a uşilor se cere, la Liturghie, înaintea Crezului, pentru a proteja, dar totodată pentru a face să se audă mesajul hristic: „Uşile, uşile, înţelepciune, să luăm aminte!" Deschideţi-vă urechile şi mintea pentru a auzi „bătaia în uşă" a Celui Viu, dar îngrijiţi-vă ca nici un neavenit să nu intre şi nici un oaspete să nu iasă.1 La sfârşitul timpului, în Noul Ierusalim, uşile îşi vor atinge apoteoza: se vor multiplica (Apocalipsa 21, 12-13), astfel încât cetatea finală va avea 12 porţi, câte trei pentru fiecare punct cardinal, şi nu se vor mai închide niciodată „căci noapte acolo nu va fi" (Apocalipsa 21, 25). Abia în acest stadiu al ei, lumea va cunoaşte „normalitatea", adică norma pentru care a fost creată: vor fi uşi deschise spre toate zările şi ele vor rămâne deschise pentru toţi cei care vor să intre. Uşa stă între două lumi ca o diafragmă flexibilă, ca o peliculă fragedă, mijlocitoare a unei inefabile osmoze. închiderea şi deschiderea ei par etapele succesive, corelative, al unei mişcări respiratorii. Suflul întrupării deschide uşa spre lume, suflul aspirantului o deschide spre Dumnezeu. Invers, dacă Dumnezeu se retrage, uşile se închid, absorbite de fluxul pasului Lui înapoi, după cum, prin pasul lui înapoi, 1. Câteva observaţii utile despre trei funcţiuni distincte ale uşii (loc al discernământului, loc de pasaj, loc de „recunoaştere" între cei din afară şi cei dinăuntru), în Frangois Genuyt, „La porte et le pasteur (Jn 10, 1-21). Etude semiotique", în Jean Delorme (ed.), Les Pamboles evangeliques. Perspectives nouvelles, Les Editions du Cerf, Paris, 1989, pp. 378-379.