25O PARABOLELE LUI IISUS O altă „condiţie" a „intrării" în spaţiul „nunţii" de pe urmă este să ai o intensă reprezentare a Celui care deschide. Trebuie să ştii cine e dincolo de uşă, să ai conştiinţa prezenţei Lui, a reacţiei Lui imediate. Matei 24, 33: „...să ştiţi că El este aproape, lângă uşi" (Cf şi Marcu 13, 29 sau Iacob 5, 9: „...iată, Judecătorul stă-n faţa uşilor!"). în faţa uşii, trebuie să fii locuit de nevoia unei decizii iminente , de neamânat, de ne-negociat. Nu există pas înapoi, eschivă, răgaz dubitativ. Lucmrile continuă însă să se complice. Uneori, „deschiderea" nu e efectul bătăii insistente în uşă. E suficientă postura cerşetorului care stă, smerit, la intrare: „Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea {pros ton pylona, în faţa porţii lui, a bogatului, n.m. - A.P.), plin de bube, şi-ar fi poftit să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului..." (Luca 16, 20). Lazăr moare şi e dus în „sânul lui Avraam". Răbdarea şi dorinţa intensă l-au salvat. Şi ologul din naştere vindecat de Petm nu făcea decât să cerşească la uşă: „...şedea pentru milostenie la Poarta Frumoasă a templului. . .“ (Fapte 3, 10). Zelul şi tenacitatea nu garantează reuşita. Adesea, simpla cerere, aşteptarea încrezătoare a unui gest de bunăvoinţă ajută în egală măsură. O dată mai mult, nu există scheme, soluţii gata făcute, trasee univoce. Avem de-a face cu prospeţimea clipei, cu unicitatea cazului. Nici între „afară" şi „înăuntru" nu se poate institui o distincţie radicală, în alb şi negru. Spaţiul situat în afara cetăţii, în afara porţii ( exo tes pyles) nu e mai puţin apt să găzduiască gestul ritual: e un potenţial spaţiu al rugăciunii (Fapte 16, 13: „...în ziua sâmbetei am ieşit în afara porţii, lângă râu, unde am pre