PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 249 cu participarea ireductibilă a sinelui propriu. Poarta e largă, intrarea e strâmtă. Calea se oferă tuturor, dar trece prin potenţialul restrictiv al fiecăruia. Scenografia şi dramaturgia uşii (respectiv a porţii) capătă, cu fiecare invocare neo-testamentară, nuanţe şi iradieri noi, de natură să complice indefinit ceea ce, la o primă vedere, se reduce la câteva dihotomii comune: înăuntru-afară, intrare-ieşire, aspiraţie-test. Mai întâi, Marea Gazdă, Cel care cheamă, Mirele, nu e întotdeauna înăuntru. Nu e doar cel care deschide când „se bate“ la uşa lui. Se întâmplă ca, dimpotrivă, tocmai El să fie cel care bate. înainte să ofere intrarea, El o solicită: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20. Cf. răsturnarea asemănătoare din Parabola slugilor veghetoare, Luca 12, 36, unde cel care bate la uşă e „stăpânul". Cf, de asemenea, Ioan 10, 3: „portarul" staulului e deschizătorul uşii când vine păstorul Iisus). Se presimte, în acest caz, unul din „criteriile" posibile ale deschiderii uşii: pentru a fi preluat de „cealaltă parte", trebuie ca, mai întâi, să fi făcut loc celeilalte părţi în ograda ta. Pentru ca bătaia ta în uşă să fie auzită, trebuie ca şi tu să fi auzit apelul, bătaia în uşă a Celuilalt. Cu alte cuvinte, te vei bucura de tot atâta deschidere câtă deschidere ai avut tu însuţi, când ai fost chemat. Rezumând: „bate şi ţi se va deschide!" e o invitaţie cu două presupoziţii: 1. Iniţiativa trebuie să-ţi aparţină (nu ţi se deschide dacă nu baţi) şi 2. Nu ţi se deschide dacă n-ai deschis, în prealabil, Celui care bate. Nu capeţi decât disponibilitatea pe care ai dovedit că o ai deja.