248 PARABOLELE LUI IISUS imediat aplicabil. Nu există, cu alte cuvinte, o ideologie a parcursului, o „reţetă", o formulă magică, de natură să deschidă, ca pe un tezaur muzeal, orizontul împărăţiei. Nu e suficient să strigi, din răsputeri: „Deschide-te!“ Pe de altă parte, nimic, în desfăşurarea drumului spre înăuntru, nu e arbitrar, lăsat la voia întâmplării. Se pun anumite condiţii, se sugerează existenţa unor criterii. Uşa e totuşi „strâmtă". Dar nu e nici opacă, nici exclusivistă. E doar selectivă. Numai că „selecţia" nu o face „uşa" însăşi, ci cel care alege să o abordeze. E de precizat, de altfel, că, în invitaţia de a intra prin „poarta cea strâmtă" {di. a tes stenes pyles), termenul scripturar pentru „uşă" nu e cel care se foloseşte, în mai toate celelalte pasaje evanghelice deja invocate, pentm a desemna locul de acces într-o casă sau într-o cameră ( thyra ). Pyle (feminin) şi pylon (masculin) desemnează „dispozitive" de o mai mare anvergură: sunt căi de acces într-o cetate, într-o fortificaţie şi, prin extensie, în teritorii ample, cum ar fi „cerul" şi „iadul". Prin urmare, „poarta cea strâmtă" nu e o nişă meschină, prin care te strecori cu greu. E o deschidere somptuară, bine păzită, prin care nu accesul „fizic" e dificil, ci „formalităţile" de acces, „paşaportul" şi performanţa proprie. Thyra, pe de altă parte, mijloceşte pătrunderea într-o intimitate de tip domestic, într-o incintă familiară. Iar când Iisus vorbeşte despre sine ca despre o „uşă" (thyra) şi despre intrarea în împărăţie ca despre o poartă (pyle), dimensiunea „cuprinzătoare" a intrării şi cea limitativ-personală sunt semnalate deopotrivă. Ca să intri, ţi se oferă o deschidere generoasă, largă, dar ţi se cere, în acelaşi timp, o investiţie interioară bine controlată, o de-finiţie specifică,