PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 247 abandonează însă aceste determinări spaţio-temporale, vorbind de un alt tip de condiţionare a ieşirii din contingent, respectiv a intrării în „împărăţia lui Dumnezeu". Dincolo de locuri şi momente privilegiate ale „rupturii de nivel", ale trecerii „dincolo", există stări, etape de evoluţie interioară, care deschid uşile închise, indiferent de stimulentul sau piedica unor împrejurări exterioare. Marea diferenţă rezultă din faptul că „uşa" nu mai este, în discursul creştin, un loc de pasaj neutru, un „obiect" (fie şi simbolic), prin care se trece într-o direcţie sau alta. Uşa e o persoană, iar trecerea prin ea - un dialog, o formă de comunicare. „Eu sunt uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui..." (Ioan io, 9) - spune Iisus. Iisus e „Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi Cel ce închide şi nimeni nu va deschide" (Apocalipsa 3, 7; Cf. şi 3, 8). în spaţiul bisericii, „uşa Iisus" e totuna cu uşile altarului, hotar între lumea de-aici şi lumea „cealaltă", sânge şi trup al Mântuitorului ( Cf. Evrei 10, 19-20: „Prin urmare, fraţilor, având noi îndrăznire să intrăm în altar prin sângele lui Hristos, pe calea cea nouă şi vie pe care El pentru noi a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul Său.") Uşa, în creştinism, e prin definiţie vie. Ceea ce înseamnă că ea nu funcţionează mecanic, după o regulă previzibilă. Nu se poate redacta un „îndreptar" al intrării prin ea, un „mod de întrebuinţare" Selected Papers. Tradiţional Art and Symbolism, Roger Lipsey (ed.), voi. 1, Bollingen Series, LXXXIX, Princeton University Press, 1977, pp. 465-520. De asemenea, Rene Guenon, Symboles fondamentaux de la Science sacree, Gallimard, 1962, cap. XXXIV, XXXV, XXXVI, XXXVII, XXXVIII, LV, LVIII.