2 Misterul uşilor închis-deschise Stă în natura uşilor să fie, simultan, separare şi unificare. închidere şi deschidere. Nu e, aşadar, de mirare că, în Noul Testament, întâlnim şi dimensiunea lor stimulatoare, şi pe aceea inhibitorie. Ele sunt când interdicţie, când invitaţie, când transparenţă, când blocaj. E notorie aparenta contradicţie dintre Matei 7, 7, pe de o parte („. . .bateţi şi vi se va deschide"), şi Matei 25, 10-11, pe de alta („..uşa s-a închis", în ciuda cerinţei insistente a fecioarelor „nebune": „Doamne, Doamne, deschide-ne!“). închise sunt şi uşile prietenului solicitat, la miezul nopţii, să ajute (Luca 11, 7), „strâmtă", adică semi-închisă, e şi poarta care duce la mântuire (Luca 13, 24-25). Există o „uşă a credinţei" (Fapte 14, 27) şi există „porţile iadului" (Matei 16, 18), există uşa zăvorâtă a temniţei, pe care o poate deschide îngeml (Fapte 5, 19) sau vreun cutremur providenţial (Fapte 16, 26), există uşa protectoare, îndărătul căreia comunitatea se ascunde pentru a se apăra de un mediu ostil (Ioan 20, 19 şi 26), există uşa recluziunii rituale, cea care, închisă, creează mediul optim al reculegerii şi al rugăciunii (Matei 6, 6: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns. . .“). Există, în sfârşit, uşa