244 PARABOLELE LUI IISUS şi „ataraxia" înţelepţilor antici. Nu întâmplător, în scrierile Părinţilor, aceşti termeni nu sunt folosiţi niciodată (cu o excepţie: apatheia la Evagrie)1. Fără conotaţia ei activă, făptuitoare, fără ieşirea din sine a căutătomlui, mgăciunea riscă să cadă în autism, în philautia asupra căreia avertizează mereu Sf. Maxim Mărturisitorul. Relevant, în această privinţă, e exemplul rugăciunii comunitare - Liturghia - care nu e nici simplă mişcare a buzelor, nici „concentrare" singuratică, ci ceremonie', adică o suită de acţiuni, gesturi, cântări şi procesiuni definind, laolaltă, avansul treaz al comunităţii spre „Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturora şi nevăzutelor". Ca şi temelia unei case, rugăciunea e o „construcţie", o înfăptuire ziditoare. Totodată, orice faptă, pentru a fi validată prin soliditate şi rezistenţă, trebuie să fie o specie a rugăciunii: să fie îndreptată spre Celălalt (nu spre slava de sine), să fie tenace, încrezătoare, liberă de pofta recompensei imediate şi de grija lumească a rezultatului prompt şi convenabil. Şi, mai ales, să ştie că nu există înfăptuire roditoare fără „colaborare" transcendentă: „Fără de Mine nu puteţi face nimic!" i. Cf. Irenee Hausherr, op. cit., p. 1 66.