242 PARABOLELE LUI IISUS în multe din parabolele lui Iisus, fapta cea mai impunătoare, mai ofensivă, mai dinamică, mai tenace şi mai curajoasă este rugăciunea („Prietenul de la miezul nopţii, Judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare", „Tatăl şi cererile copiilor").* 1 De regulă - şi cu bune argumente - asociem rugăciunea cu imobilitatea corporală (dar şi cu aceea a gândurilor). înclinăm însă să pierdem din vedere dimensiunea activă a mgăciunii, substratul ei mobilizator, efortul concret pe care ea îl implică. Rugăciunea e axa travaliului ascetic. Iar asceza (askesis) presupune un set de „practici", de „tehnici", de „exerciţii" care nu au nimic în comun cu pasivitatea. Nici cel care bate la uşa prietenului în miez de noapte, nici văduva care îl hărţuieşte pe judecătoml nedrept nu sunt embleme ale „meditaţiei" solitare, ale retragerii „filozofice" din lume. Amândoi sunt „în atac". Asceza înseamnă „nevoinţă", „antrenament", punere la lucru a fiinţei integrale a „nevoitorului". Dar şi perseverenţă, spirit de ofensivă, curaj. Rugăciunea - spune Sf. Teofan Zăvorâtul (1815-1894) - „este viaţă spirituală în acţiune [...]. A te ruga înseamnă a pune în faptă simţăminte şi atitudini evlavioase, ceea ce duce la o viaţă mai intensă, mai aprinsă".2 „Rugăciunea este un act religios" (s.m. - A.P.), care, între altele, stimulează „facultatea de a gândi şi de a acţiona"3. Nu se poate imagina parcursul realizează „dincolo de reţeaua activităţilor bisericeşti din diferite colţuri ale lumii, chiar şi acolo unde Scriptura nu a fost niciodată auzită". 1. Cf. supra, pp. 165 şi urm. 2. Apud Eugraph Kovalevsky, A Method of Prayer for Modern Times, Praxis Institute Press, Newburyport, Massachusetts, 1993, p. IX. 3. Romano Guardini, Initiation ă la priere, Editions Alsatia, Paris, 1951, p. 23. Un mod asemănător de a gândi se poate identifica în