PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 241 sugerează şi prospeţimea, flexibilitatea dătătoare de speranţă a judecăţii divine: nu există ezitare, sau contestaţie de primă instanţă, care să nu poată fi rectificată şi iertată, tot astfel cum nu există adeziune, oricât de sonoră, care să nu poată fi încălcată sau care să garanteze, prin ea însăşi, mântuirea.1 Cu alte cuvinte, până şi hamletizării i se dă o şansă, dacă ea face posibile examenul de sine şi decizia judicioasă (chiar dacă amânată). Parabola este şi un mod de a amenda tendinţa „ortopraxiei“ de a livra evlavia doar cu gura, fără participarea inimii şi a faptelor ( cf. şi Matei 7, 6; 15, 8-9, cu anticipări explicite la Isaia 29, 13 şi Iezechiel 33, 31). Isaia face aluzie şi la înclinaţia drept-credinciosului superficial de a respecta mai curând cutuma omenească, „datina" cvasi-folclorică, decât Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu: „Şi a zis Domnul: Acest popor se apropie de Mine - cu buzele Mă cinstesc, dar inima lor se ţine departe de Mine. în zadar Mi se închină învăţând porunci şi învăţături omeneşti. . .“ în acelaşi timp, textul reuşeşte să demonteze imaginea convenţională a unui Dumnezeu care judecă după criterii „legaliste" curente. „Calea dreptăţii" propusă de Ioan Botezătorul e urmată mai curând de vameşi şi târfe decât de păstrătorii instituţionalizaţi ai Legii. Cu alte cuvinte, se întâmplă ca „voia Tatălui" să fie împlinită de cei îndeobşte dispreţuiţi, iar nu de cei „îndreptăţiţi", instalaţi, somnolent, în propriul lor prestigiu.2 1. Cf. Hans Weder, Die Gleichnisse Jesu als Metaphern. Traditionsund redaktionsgeschichdiche Analysen und lnterpretationen, Vandenhoedt & Ruprecht, Gottingen, 1990, p. 236. 2. Cf. A. Hultgren, op. cit., pp. 224-225. Autorul adaugă comentariului său un accent suplimentar: uneori, voia lui Dumnezeu se