24O PARABOLELE LUI IISUS au consimţit Legii, dar n-au urmat-o. Referinţa la Ioan Botezătorul din corpul parabolei ar sublinia şi ea, în alt context, disponibilitatea „păcătoşilor" faţă de discursul său, în contrast cu reacţia negativă a fariseilor.1 Majoritatea exegeţilor mai vechi sau mai noi admit, totuşi, că „tema" parabolei este necesara coerenţă între vorbe şi fapte. E o temă frecventă în lumea veche. Ce e preferabil? Să promiţi şi să nu faci, sau să fii rezervat, dar să adopţi, în final, cuminţenia faptei? Dar, şi de data aceasta, parabola e mai nuanţată. Contează, fireşte, conformitatea neabătută dintre gând, intenţie, cuvânt şi acţiune, dar patosul vieţii nu poate fi redus la o cristalină maximă comportamentală. Cu toţii spunem, adesea, că cel care „una vorbeşte şi alta face" nu e creditabil. Dar aici lucrurile stau altfel: e mai bine să faci altceva decât zici, dacă ceea ce zici e îndoielnic. Mai mult: ceea ce zici nu te obligă la o consecvenţă de beton, dacă, între timp, realizezi lipsa de temei, sminteala vorbelor tale. Poţi spune o prostie, dacă nu chiar o ticăloşie (unii au văzut în „nu“-ul primului fiu nu un simplu refuz, ci o formă de rebeliune), dar nu e exclus să-ţi pară rău pentru nesupunerea ta, să te căieşti şi să te îndrepţi. Parabola acordă un loc privilegiat căinţei, înţeleasă nu doar ca „răzgândire" mentală, ci ca afect restaurator: nu e vorba să înţelegi că ai greşit, ci să regreţi intens, să fii tulburat sufleteşte de greşeala ta. De aceea, cuvântul folosit în text nu e cel care indică de obicei „căinţa" ( metanoiein ), ci metamelomai, incluzând o importantă componentă de emotivitate. Hans Weder observă, pe acest fundal, că Pilda celor doi fii 1. Cf. K. Snodgrass, op. cit., p. 270.