PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 239 îl reprezintă, per a contraria, pe Iisus, care va termina ceea ce a început şi care ia întotdeauna în seamă costurile acţiunilor sale1, e o speculaţie fără rost şi, de fapt, fără legătură cu textul. La fel, a spune că regele care se îndreaptă, ameninţător, spre regele (nepregătit) din parabolă e fie a. Iisus, de a cămi judecată nu vom scăpa decât „făcând pace“ cu El prin fapte bune (Sf. Grigorie cel Mare), fie b. Satana, care vine asupra noastră pentru a ne înfrânge (Fericitul Augustin), este, din punctul nostru de vedere, divagatoriu. Nici efortul augustinian de a citi Parabola casei zidite pe stâncă echivalând, minuţios, ploile distructive cu superstiţiile, vânturile cu vorbăria goală a oamenilor şi fluviul năvălitor cu pofta carnală nu ni se pare de mare ajutor hermeneutic, dincolo de „sublimitatea" lui morală. De altfel, asemenea „transcrieri" sunt infinit „permutabile". Fericitul Ieronim, de pildă, preferă să identifice ploile cu diavolul, torentul cu Antihristul şi vânturile cu spiritele rele.2 Se poate înţelege, contextual, în spiritul epocii şi al urgenţelor polemice şi misionare, tipul acesta de interpretare. Dar ne îndoim că, pentm cititorul de azi, el mai poate fi purtător de rod, „faptă" exegetică cu adevărat eficace. Parabola celor doi fii n-a fost nici ea scutită de interpretări simplificatoare. Fiul care spune „nu", dar face ar „simboliza" păgânătatea iniţial opacă faţă de Lege, dar dispusă ulterior să accepte mesajul hristic al Noii Legi, iar fiul care spune „da" şi nu face ar reprezenta tabăra iudeilor care 1. Cf. J. Louw, „The Parables of the Tower-Builder and the King Going to War“, în Expository Times, nr. 48, 1936-1937, p. 478. 2. QTJean Pirot, op. cit., p. 58, n. 2.