PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 237 dească bine înainte de a lua asupra sa o sarcină pe care s-ar putea să n-o poată duce până la capăt. O sarcină pentru care nu e „copt“. O dată mai mult, Logosul procedează în răspăr cu ideologiile, adică înlocuieşte propaganda înşelătoare, exaltantă, născătoare de pernicioase iluzii, printr-un avertisment sever, aproape demobilizator. Iisus îşi face contra-propagandă. El Se oferă tuturor, dar atrage atenţia că drumul alături de El este o cursă epuizantă, o opţiune pentru sacrificiu.1 Efectele faptei nesăbuite se înscriu pe trepte diferite de culpabilitate. Cel care nu reuşeşte să ducă la bun sfârşit construcţia unui turn se face de râs. Cel care pierde un război iroseşte vieţi omeneşti şi îşi pierde legitimitatea. Deriziune de o parte, iresponsabilitate criminală, de cealaltă. E, între cele două, o deosebire de grad, dar amândouă stau sub semnul unor concepte cu o pondere aparte în cultura mediteraneeană a secolului I d. Hr.: ruşinea şi onoarea .2 Klyne Snodgrass are argumente convingătoare să proiecteze aceste concepte pe un cer eshatologic. Există, într-adevăr, o onoare şi o ruşine eshatologice .3 în termenii lui Luca (9, 26): „. . . tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri“ (cf. şi Marcu 8, 38). Simetria este totală şi tulburătoare. Pe cel care se ruşinează de a nu fi la 1. In termenii lui T.W. Manşon (apud K. Snodgrass, op. cit., p. 386): „Salvation is free, but it is not cheap“ (Mântuirea e la liber, dar nu e ieftină. Nu „costă“, dar e „costisitoare"). 2. Cf. Snodgrass, op. cit., p. 383. 3. Ibidem., p. 388.