PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 235 trece la treabă. Fapta e salvatoare, în vreme ce pasul abstras al arhiereilor (poate cufundaţi în mgăciune, poate locuiţi de gânduri înalte?) e cvasicriminal. Ce concluzie putem trage? Nici una care să poată fi închisă într-o reţetă. Adevărul e mereu acelaşi, dar culorile lui, „feţele" lui se schimbă inefabil în funcţie de cazul concret, de situaţie, de moment, de ţinta discursului. Adevărul e consubstanţial cu bogăţia lumii şi cu libertatea persoanei. Nimic nu e luat ca fiind de la sine înţeles. Nici o concesie nu e îngăduită „gata-fâcutului“, simţului comun, tezismului liniar. Suntem mereu invitaţi la reacţie vie, împotriva somnolenţei comode şi a conformismului ipocrit. Suntem invitaţi la o neîncetată imitatio Christi, dar nu la pastişă flască, la cuminţenie stearpă. în definitiv, cum „fâptuia" Iisus? Avem o schiţă de răspuns în Faptele Apostolilor (2, 22), unde acţiunea hristică e rezumată prin triada „puteri, minuni şi semne". Fapta ca dynamis, teras şi semeion. Mai obişnuitul ergon nu e folosit, cum vedem, în această enumerare.1 în „sfera" lui Iisus, „a face" e, mai întâi, o manifestare a puterii (autorităţii) şi a supra-naturii Sale. în acelaşi timp, fapta Lui e purtătoare de semn, „semnal" doveditor, semnificaţie, sens. Transferate în oglinda omenescului, aceste calificări 1. O bună analiză a celor trei concepte (cu observaţii utile despre diferenţa dintre teras şi thauma, dintre faptă, care revine strict făptaşului, şi „putere", care se manifestă prin el, îl „foloseşte", sau despre relevanţa „semnelor" numai pentru cine ştie să le citească) se poate găsi în Rudolf Frieling, Christologische Aufsătze: der Weg des Christus Jesus. Heilungen, Gleichisse, Apostelzeugnisse (Gesammelte Schriften zum Alten undNeuen Testament, voi. III), Urachhaus, Stuttgart, 1982, pp. 189-197.