PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 233 cei care „nu ştiu ce fac“ (Luca 23, 34) te poţi ruga, fără a pierde din vedere însă că şi fapta, şi ignoranţa lor sunt, în egală măsură, vinovate. Dacă Iisus e luat în serios ca model, atunci toată această paradoxală dispută „ teoretici T despre faptă se rezolvă de la sine. Iisus e „Calea, Adevăml şi Viaţa“ (Ioan 14, 6). Cum se poate distinge, înlăuntrul acestei triade, ce e faptă şi ce e contemplativitate, ce e învăţătură şi ce trăire} „Calea“ e, prin definiţie, mişcare, spaţiu al acţiunii, dar e indiscernabil asociată cu căutarea adevărului şi cu exigenţa asumării existenţiale. „Complementaritatea" poate ajunge, totuşi, şi ea să eşueze în schemă ideologică. Iată de ce, textul evanghelic nu ezită să complice lucrurile. „...El a intrat într-un sat; iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se chema Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, Ii asculta cuvântul. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: «Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute.» Şi răspunzând Domnul, i-a zis: «Marto, Marto, te-ngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu i se va lua.»“ (Luca 10, 38-42) Din Parabola casei zidite pe stâncă am aflat că numai fapta poate „întemeia" Cuvântul auzit. Că degeaba auzi, dacă nu şi asculţi, adică dacă nu treci proba acţiunii. Aici, dimpotrivă, hărnicia devotată, slujirea evlavioasă sunt depunctate de „aşezarea" contemplativă. „Calea cea bună" e „a sta" la picioarele învăţătorului şi a-i sorbi vorbele: a avea mereu şi prioritar „grija" împărăţiei (Matei 6, 33), lăsând în