232 PARABOLELE LUI IISUS (Romani 14, 23). Nu există, aşadar, „îndreptăţire" în afara credinţei. „Credinţa în Fiul" pare să fie raţiunea suficientă, pre-condiţia decisivă a „vieţii veşnice (Ioan 6, 40). „...Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Cu alte cuvinte, orice înfăptuire are ca prim moment postulatul unei Prezenţe justificatoare, al unei „motivaţii" transcendente, fără de care ea se iroseşte în pragmatism vid. Un episcopalian altfel foarte inspirat şi provocator cum este Robert Farrar Capon are dreptate să insiste asupra insuficienţei faptei, dacă e manipulată ca marfă de schimb pentru mântuire, dacă este tezaurizată în vederea unui final troc mistic: „Am fost cuminte, deci merit un fotoliu în Rai!" Dreptate are şi când observă că suntem judecaţi nu după fapte, ci după roade. Or, există fapte neroditoare, în vreme ce credinţa este inevitabil roditoare.1 Când însă încearcă să demonstreze că, în Parabola celor doi fii, nu e vorba despre preeminenţa faptelor asupra vorbelor, ci doar despre credinţă şi autoritate, el distorsionează, vrândnevrând, textul, manevrându-1 propagandistic. Credinţa, credinţa ca delegare necondiţionată a încrederii, e, fireşte, hotărâtoare, dar ea nu poate funcţiona în afara unei prompte conformităţi existenţiale. Dacă faptul de a crede nu anulează supra-evaluarea de sine şi sub-evaluarea celuilalt, dacă asumarea credinţei nu se percepe nemijlocit în felul în care te porţi cu tine şi, mai ales, cu semenii tăi, ea nu e creditabilă şi nici salvatoare. Aşadar, „a face", dar „a şti ce faci". „A şti", dar „a face potrivit cu ceea ce ştii" (Ioan 13, 17: „De vreme ce ştiţi acestea, fericiţi veţi fi de le veţi face."). Pentru 1. Cf. R.F. Capon, op. cit., p. 74.