PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI Z}I înţelege deplin şi le vei înţelege deplin prin simplul fapt de a le fi făcut. Actul sporeşte înţelegerea. Pe de altă parte, sunt lucmri pe care nu le înţelegi decât în măsura în care le faci.1 Cunoaşterea se califică prin faptă, iar fapta se califică prin cunoaştere. Cunoaşterea nu se exprimă doar ca mod de a gândi, ci şi ca fel de a fi, iar acţiunea nu e doar mobilizare motrice, ci şi fel de a înţelege. Disputa dintre protestantism şi celelalte confesiuni creştine cu privire la forţa (respectiv irelevanţa) faptei pe dmmul spre mântuire e un exemplu caracteristic al transformării mesajului hristic în ideologie. Textul evanghelic furnizează tot atâtea argumente pentru a impune credinţa drept criteriu ireductibil al intrării în împărăţie sau pentru a dovedi importanţa faptelor, în speţă a faptelor bune. Până şi Sf. Pavel, „avocatul" mereu invocat al teologiei protestante, e explicit, când e vorba de rolul şi rostul faptei. „Dreapta judecată a lui Dumnezeu" „va da fiecăruia după faptele lui" ( cf. Romani 2, 6-10). Sau: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău" (2 Corinteni 5, 10). Credinciosului i se cere să fie „nu un ascultător care uită, ci un împlinitor care face" (Iacov 1, 25. Cf ş i 1 Ioan 3, 18: „. . .să nu iubim cu vorba, nici cu vorbirea, ci-n faptă şi-n adevăr"). Există însă şi suficiente elemente pentru un „contra-discurs". Fără credinţă, fapta cade în performanţă statistică: „. . .tot ce nu-i din credinţă e păcat" 1. Cf. Maurice Blondei, Histoire et dogme. Les lacunes pbilosophiques de l’exegese modeme. La Chapelle-Montligeon, 1904, pp. 443-444, apud Jean Pirot, op. cit., pp. 59-60.