PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 22Ş să acorzi importanţa cuvenită feW-facerilor. Cunoaşterea doctrinei nu e suficientă aşadar, dacă nu e însoţită de disciplină etică. Or, parabola hristică nu merge în această direcţie. Ea nu cere o performanţă morală paralelă cu teoria, ci trăirea consecventă a teoriei.1 Mai mult decât un rapel la morală, Parabola turnului pare să prefere un rapel la cunoaştere. Nu se opune, de fapt, acţiunea - non-acţiunii vinovate, ci acţiunea inteligentă (şi competentă) - acţiunii decerebrate, stabilitatea lucrului bine gândit - precarităţii elanului facil. Şi Parabola casei zidite pe stâncă implică, în versiunea lucaniană, o trimitere spre căutare şi efort personal. Punerea temeliei e precedată de „săpare" şi „adâncire". Temelia are, cu alte cuvinte, nevoie de temeinicie, de „sondaj" întemeietor. Nici cunoaştere fără faptă, dar nici faptă fără chibzuinţă, fără pricepere, fără o bună înţelegere a ceea ce faci ( cf. Proverbele lui Solomon 24, 7: „înţelepciunea - sophia - şi [buna] cugetare - ennoia agathe - sunt la porţile înţelepţilor"). Se impune să rectificăm întru câtva înţelegerea comună a faptei ca pură dezlănţuire musculară, ca voliţiune oarbă, şi a cunoaşterii ca încremenire în buchiseală mentală. în fapt, şi fapta, şi cunoaşterea 1. Mai aproape de sensul parabolei hristice este o altă pildă iudaică, atribuită lui El’azar ben ’Azarja (cca 100 d. Hr.): „Cu cine se aseamănă acela a cărui înţelepciune e mai mare decât faptele sale? Cu un copac care are multe ramuri, dar puţine rădăcini. Şi vine vântul, îl dezrădăcinează şi îl azvârle pe jos [...]. Dar cu cine seamănă cel ale cărui fapte sunt mai mari decât înţelepciunea sa? Cu un copac care are puţine ramuri, dar multe rădăcini, astfel încât chiar dacă ar veni asupra lui toate vânturile din lume şi ar sufla năprasnic, nu l-ar putea muta din loc“ ( ibidem , p. 95).