PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 22 7 Un comentator modern începe prin a observa că parabola în discuţie pune probleme legate de „cultura locuirii" în satele palestiniene şi citează pe Vitmviu (De architectura) pentru a lămuri câteva aspecte legate de statica fundaţiei.1 Inadecvate şi simplificatoare mi se par şi o sumedenie de interpretări pioase, potrivit cărora „temelia" pe care suntem invitaţi să construim sunt Dumnezeu, Iisus, credinţa, sau Biserica. E adevărat că analogia Dumnezeu-stâncă există în multe pasaje din Scriptură (cf, între altele, Psalmii 18, 2; 31, 2-3; 71,3) şi că, în Prima Epistolă către Corinteni (10, 4), se vorbeşte despre „stânca duhovnicească" care este Hristos, dar nu e obligatoriu ca, de câte ori în desfăşurarea unui text apare acelaşi cuvânt, el să aibă aceeaşi semnificaţie şi să se preteze la aceeaşi alegorizare. în parabola de care ne ocupăm, „temelia" (stânca) e fapta, ca expresie în act a Cuvântului. A înlocui intenţia explicită a episodului cu o lectură solemn-instituţională e a rata sensul lui nemijlocit. E limpede că Evanghelia îndeamnă la credinţă, la asumarea referinţei hristice în tot ceea ce întreprinzi, la „nimic fără Dumnezeu" şi la „nimic în afara Bisericii". Dar aici nu asta e tema! Aici e vorba despre vacuitatea lui „a şti", dacă nu e însoţit de „a face". Despre restul e vorba în alte locuri. încă ceva: recomandarea de a cupla cunoaşterea cu acţiunea nu e o recomandare de ordin moral, ci una de ordin funcţional, pragmatic. Nu ni se spune că e imoral să ştii drumul şi să nu-1 parcurgi. Ni se spune că între drum şi mers e o legătură logică şi productivă. Că a vedea calea şi a nu 1. Moises Mayordomo, în R. Zimmermann (ed.), Kompendium..., ed. cit., pp. 93 şi 94.