PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 11} traseu standardizat până la anemie. Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!" şi cred că evlavia buzelor, pontajul surd la slujbele curente, înţelegerea vieţii spirituale ca simplă „ortopraxie "sunt „fapte" îndestulătoare se înşală. Termenul „ortopraxie" revenea adesea în conversaţia părintelui arhim. Scrima, pentru a semnala riscul unei anumite „ortodoxii" de a se epuiza în conformitatea gestuală a unei instituţii, fără complementul decisiv al unei „lucrări" interioare de fiecare clipă. în aparenţă, cultul e expresia supremă a lui „a face": e faptă riguroasă, slăvitoare, destinată să amorseze dialogul cu Dumnezeu. în realitate, el nu valorează decât atât cât valorează comportamentul c omunităţii care îl slujeşte. O comunitate care, la ieşirea din biserică, trăieşte în răspăr cu Liturghia „nu face voia Tatălui". Aş risca o afirmaţie pentru care nu cred să capăt solidaritatea funcţionărimii bisericeşti: înclin să cred că, dacă Dumnezeu ar avea de ales între o comunitate derapantă, dar activă ritual, şi o comunitate neglijentă ritual, dar cuviincioasă, ar alege-o pe cea de-a doua. Cel puţin aşa rezultă dintr-un formidabil text vetero-testamentar: „Ce este pentru Mine mulţimea jertfelor voastre? zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot de berbeci, grăsime de miei ori sânge de tauri şi de ţapi nu vreau, nici să veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea. Cine v-a cemt acestea din mâinile voastre? Să nu mai călcaţi prin curtea Mea! Chiar dacă aduceţi lamura făinii, e în zadar; tămâia este urâciune pentm Mine. Lunile voastre noi şi sabatele şi ziua cea mare nu le mai sufăr. Postul şi nelucrarea şi lunile voastre noi şi praznicele voastre le urăşte sufletul Meu; M-am săturat de voi: n-am să mai trec cu vederea păcatele