222 PARABOLELE LUI IISUS ta. Vrei să ştii cum eşti de fapt, gândeşte-te nu la ce spui, nu la ce gândeşti, ci la ce ai făcut şi la ce faci. în comunitatea ta, dar şi în singurătatea ta. De regulă, un asemenea exerciţiu nu duce, dacă e practicat necomplezent, la configurarea unui autoportret încurajator. . . Ceea ce faci este ilustrarea coerentei (sau incoerenţei) tale existenţiale: fapta „întreagă11, igienică, validă este cea care întruchipează continuitatea dintre ce eşti şi ce faci, dintre ce spui şi ce faci, dintre ce eşti şi ce spui. Fapta meritorie e afirmarea unităţii şi a unicităţii tale. Nu trebuie să faci nimic la care să nu participi integral, la care să nu adere fiecare componentă a fiinţei tale. A avea, pentru ceea ce faci, doar acordul minţii, doar pe acela al sufletului, doar pe acela al trupului e a strecura în întregul care eşti o sămânţă de disoluţie. Încet-încet, pledoaria pentru faptă a parabolei hristice se nuanţează, se precizează, devine restrictivă. Am putea spune că textele evanghelice vorbesc mai des despre capcanele faptei, despre patologia ei decât despre valoarea ei incontestabilă. Chiar „Casa zidită pe stâncă“ îşi etalează îndemnul la faptă pe un fundal polemic, din care rezultă că nu orice faptă e bine-venită. Iisus începe prin a dezavua o serie de „acţiuni", unele spectaculoase, care nu sunt cu adevărat „lucrătoare": invocarea veştedă a numelui divin, exorcismele, profeţiile, minunile de tot soiul (Matei 7, 21-23). Oricât de insistente, oricât de „vocale", toate acestea nu înseamnă neapărat „a face voia Tatălui care este în ceruri". Vizate nu sunt doar „procedurile" magice, ocultismele ostentative, agitaţia mistagogică. Vizat e chiar ritualul legitim, dacă el se reduce la îndeplinirea unor forme goale, la parcurgerea unui