PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 221 b. Nu întâmplător, parabola despre zidirea pe stâncă e spusă la capătul predicii de pe munte. Şi nu întâmplător, la sfârşitul parabolei, ni se spune că Iisus a coborât de pe munte şi a început să vindece oameni. De pe muntele diafan al doctrinei, Iisus coboară, s-ar zice, în valea lumii, pentru a face doctrina să rodească. De fapt, El părăseşte construcţia dogmatică pentru a urca muntele dur al întrupării ei. Cuvântarea hristică a fost zidirea. întruparea Lui va fi stânca atotsusţinătoare, Golgota făptuirii Sale. Dar ce înseamnă, în fond, „a făptui"? Ne oferă oare Iisus un regulament oarecare, o colecţie de norme inflexibile pe care e musai să le respectăm întocmai? E „vestea cea bună“ un simplu cod penal? Ipoteza e de nesusţinut. Ştim ce distanţe subtile îşi ia Iisus faţă de împietrirea legiferării sterpe şi nu putem admite că Dumnezeu S-a făcut om ca să livreze o lecţie de dirigenţie. Să rămânem la context. Nemijlocit înaintea parabolei de care ne ocupăm, se vorbeşte despre pomi şi despre roadele lor (7, 16-20: cf. şi 12,33-35, de asemenea, Luca 6, 43-45). Pomii se cunosc după roade. Mai întâi e vorba de simpla lor identificare: struguri nu produce decât via, smochine nu produce decât smochinul. Nu poţi aştepta pere de la măr. Apoi e vorba de calitatea roadei: pomul rău nu poate face roade bune, nici pomul bun nu poate face roade rele. Avem de-a face cu o primă analogie a „făptuirii" în ambianţa evanghelică: a face e a „fructifica", a deveni fertil, a da roade. Altfel spus, a face e a produce efecte, a fi creator, a te distribui, multiplu, în mediul tău de viaţă, a iradia. în pasul următor, ni se spune că rodul tău e cea mai exactă definiţie a