220 PARABOLELE LUI IISUS „doctrina" esenţială a Noului Testament în raport cu Vechiul Testament. Imediat după rostirea parabolei, Iisus coboară de pe munte şi începe o serie de vindecări. Să observăm, rapid, două lucruri: a. Parabola face, prin însuşi amplasamentul ei, legătura dintre cuvânt şi faptă. Iisus a vorbit, iar acum începe să facă. Un fel de a spune că validitatea discursului Său se confirmă prin eficacitatea lui concretă. Cuvântul e adevărat, în măsura în care e vindecător. Fără temelia realizării lui, a înfăptuirii, a convertirii în registm pragmatic, discursul n-ar fi decât pură ideologie, gesticulaţie abstractă, vorbă în vânt. Dar pentru că se realizează, el se dovedeşte nu expresia unei „ştiinţe" de catedră, a unei doctrine artificiale, ci a unei puterii n act: „[El] îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor." (Matei 7, 29) îi învăţa ca unul care era dispus să facă ce spune şi care putea să facă tot ce spune. Aproape că nu ne dăm seama ce răsturnare uriaşă de mentalitate capătă chip în această parabolă. Căci reflexul nostru mental e să considerăm „teoria" drept „fundament" (vorbim de „bazele teoretice" ale unei acţiuni), iar actul drept un fenomen de suprastructură: o „aplicaţie", o consecinţă secundară a „ideii". Dar aici e tocmai pe dos: actul e „baza". Cine se mulţumeşte cu teoria şi nu o aplică constmieşte pe nisip. Teoria „teoretică" e nisip pe nisip. Adevărata „temelie", temelia durabilă, e fapta. Teoria fără întemeierea faptei levitează pe un cer inconsistent, ca o casă fără fundaţie. încă o dată: nu teoria e fundaţia, ci actul care o împlineşte şi justifică. Mai mult: mai curând supravieţuieşte o solidă fundaţie (în aşteptarea unui constructor înţelept) decât o zidărie superficială.