PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI ZYJ pasajul parabolic, fără contextul lui, fără ansamblul scripturar care îl susţine. (Cu alte cuvinte, ideea de a alcătui o „antologie11 a parabolelor ar fi direct eretică, de vreme ce n-ar ţine cont tocmai de survenirea lor vie, de graţia lor conjuncturală.) b. Să te opreşti la sensul de primă instanţă al textului, la locul comun, de regulă moralizator, cu care l-au identificat secole întregi de cuminţenie şcolară şi omiletică fadă. Adaug de îndată că „locul comun" nu e, în sine, un „loc fals“. E doar un loc blocat în propria lui evidenţă, un loc care suferă de stupoare metafizică. Dacă nu te străduieşti să-l recuperezi din somnolenţa validităţii lui „comune", nu te alegi cu nimic. în cazul parabolei despre casa zidită pe stâncă, pe care o propun ca axă a unor reflecţii despre ce înseamnă, în Evanghelii, „a face", mesajul „de primă instanţă", înţelepciunea „comună", se referă la necesitatea de a asocia întotdeauna recepţia „teoretică" a învăţăturii creştine cu aplicarea ei practică. Doctrina trebuie, cum se spunea pe vremuri, să fie „tradusă în viaţă". Nu e destul să auzi Cuvântul edificator. Trebuie să-l şi trăieşti. Nu e destul să pricepi discursul hristic. Trebuie să şi acţionezi în conformitate cu el. Exigenţa aceasta se impune, de altfel, de la sine, ori de câte ori avem de-a face cu un text religios. Spre deosebire de textul speculativ, textul religios nu are sens ca simplu exerciţiu intelectual, nu e o oarecare propunere de lectură. El nu invită la reflecţie pură, la căderea pe gânduri a metafizicii solitare, angajate într-o căutare abstractă. Nu curiozitatea, nu febrilitatea investigatoare constituie calea firească spre un asemenea text, ci nevoia', nevoia de soluţie existenţială,