PARABOLA CA SUBMINARE A IDEOLOGICULUI 213 hristică. Asistăm, credem, la cea mai radicală destructurare a „ideologicului" din zorii culturii şi civilizaţiei europene. Din păcate, posteritatea lui Iisus n-a fost suficient de permeabilă la lecţia Sa. Preluată şi „sistematizată" instituţional, simplificată electoral, redusă la un inventar geometric de postulate, prescripţii şi judecăţi în alb-negru, credinţa se confruntă, fără încetare, cu primejdia unei facile banalizări, a alunecării în eticism acru şi în predică militantă. La limită, ideologizarea credinţei duce la fundamentalism, adică la angajarea ei în dispute de putere, la transformarea adevărului ei viu într-un sentenţios program politic. Obstacolul incontumabil de care se izbeşte efortul ecumenic nu este suma deosebirilor doctrinare dintre confesiuni şi religii, ci tendinţa tuturora de a se comporta ideologic, adică de a manevra actul intim al credinţei ca pe un stindard de front, ca pe o componentă strategică a apetitului lor impur pentm supremaţie exterioară. Ideologiile au tendinţa de a declanşa toxice cercuri vicioase. Fundamentalismele provoacă fundamentalisme, credinţa devenită ideologie provoacă ideologia de sens contrar, numită ateism. Ideologia, fie ea politică, religioasă şi de orice alt fel, e adevăr spectral, născător de spectralitate. E înlocuirea reflecţiei şi a autenticităţii existenţiale prin masificare somnolentă, prin „adeziune" oarbă, prin sărăcirea lumii de dragul câtorva idei fixe şi al unui activism monocolor.1 1. Pentru tema ideologicului şi a capcanelor lui, se poate consulta şi eseul meu „Ideologiile între ridicol şi subversiune", din volumul Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. m-134.