Am încercat, în capitolul anterior, să înţelegem ce înseamnă, potrivit textului evanghelic, a fi „în afara“ sau „în interiorul" mesajului hristic. Cui vorbeşte Iisus? Am constatat că discursul lui nu exclude pe nimeni, că vizează, în final, o „descoperire" globală, fără discriminare, dar că ceea ce nu poate (respectiv nu vrea ) să facă e să siluiască libertatea auditorilor săi. E dreptul fiecăruia să rămână „în afară", să adopte o formă sau alta de nereceptivitate, de surzenie programatică, cu toate riscurile pe care un asemenea amplasament le implică. Ceea ce însă rămâne de analizat dincolo de preceptistica textului, dincolo de sugestiile lui sapienţiale, de „învăţămintele" lui este jocul dialectic al conceptelor, cu nuanţe, paradoxuri şi surprize imposibil de sistematizat în limitele unui „program" monolitic. Iisus nu pare preocupat să construiască o doctrină. Dimpotrivă: refuză consecvent, prin faptele şi cuvântările Sale, să măsluiască realul de dragul unei coerenţe factice. E mereu proaspăt, imprevizibil, „scandalos". Când crezi că ai priceput ce înseamnă pentru El „cei din afară", constaţi că şi cei „dinăuntru" au căderi în „exterioritate". Sau că, dimpotrivă, „cei din afară" pot avea, episodic,