207 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" cel pornit pe calea împărăţiei. în Evanghelia după Matei, Iisus spune, în repetate rânduri, „Nu vă temeţi!" „îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!" (14, 27), „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!" (17, 7, către ucenicii căzuţi la pământ dinaintea Schimbării la Faţă), „Bucuraţi-vă!“, „Nu vă temeţi!" (28, 9-10, către femeile venite la mormânt, cărora şi îngerul le spusese acelaşi lucru). Textul decisiv pentru înţelegerea incompatibilităţii structurale dintre frică şi axa învăţăturii creştine, care e o învăţătură a iubirii, se găseşte în Prima Epistolă sobornicească a lui Ioan (4, 18): „în iubire nu este frică; ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentm că frica merge mână-n mână cu pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire." Acelaşi gând, ca o încununare, la 1 Timotei 1, 7: „Că Dumnezeu nu ne-a dat duh de temere (pneuma deilias), ci de putere şi de iubire şi de minte-nţeleaptă." Deilia subliniază, aici, latura de slăbiciune, laşitate, derapaj a fricii, prin contrast cu „puterea", „iubirea" şi „înţelepciunea". începutul înţelepciunii e, aşadar, „frica de Domnul", dacă „frica" înseamnă facultatea de a te minuna, de a te lăsa copleşit de mister, de farmecul devastator, feroce şi irezistibil al lumii de dincolo de lume şi al timpului de dincolo de timp. în acest sens, şi numai în acest sens, „frica de Domnul" este condiţia supremă a receptivităţii faţă de mesajul Lui.