20 6 PARABOLELE LUI IISUS cutremur ( tromos)“ ţine de ambianţa vetero-testamentară (' Cf. Psalmi 2, 11: „Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă de El cu cutremur"; cum vedem, „bucuria" e din nou inclusă), dar a fost preluată, ca atare, în mai multe fragmente din Epistolele pauline ( Cf. 1 Corinteni 2, 3; 2 Corinteni 7, 15; Efeseni 6, 5; Filipeni 2, 12). Ea descrie comportamentul spontan al oricărui om, când se trezeşte faţă-n faţă cu o inanalizabilă manifestare de putere, cu o epifanie a absolutului. Cine a trecut prin viaţă fără să fi resimţit vreodată o astfel de „cutremurare" trăieşte plafonat, condamnat la inconsistenţă existenţială şi provizorat: abia absenţa unei asemenea experienţe induce o surdă senzaţie de frică, frica aceea imanentă, gregară, opacă, ce însoţeşte, de regulă, sentimentul lipsei de sens. Există, evident, la nivelul vremelniciei, şi o frică „normală" {Cf. 1 Petm 1, 17): frica de păcat (1 Timotei 5, 20), frica înţeleasă ca supunere faţă de autoritatea legitimă (1 Petm 2, 18) sau ca supunere înţeleaptă a femeii faţă de bărbat (1 Petm 3, 2) şi frica de rătăcire, când îl tratezi cu milă neprecaută pe cel păcătos (Iuda 1, 23). Dar, în general, frica mdimentară e conotată negativ, ca un simptom de „robie". Se vorbeşte {cf. Romani 8, 15) de un „duh al robiei" {pneuma douleia ) născător de teamă, opus duhului, liniştitor, al „înfierii" {pneuma hyiothesia). Frica de moarte e calificată şi ea drept o dovadă de robie (Evrei 2, 15), din al cărei prizonierat nu poate elibera decât fapta mântuitoare a învierii. Este, prin urmare, de neacceptat că teologia Scripturii e o teologie a fricii. Mesajul hristic e, dimpotrivă, dătător de curaj şi de calm lăuntric, chiar dacă se referă neîncetat şi la pericolele (respectiv la costurile) cu care are a se confrunta