205 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" şi în Fapte 2, 4 3: „Şi tot sufletul era cuprins de teamă, că multe minuni (ferata) şi semne (semeia) se făceau prin apostoli." Accentul pe „incredibil", „ieşit din comun", „uimitor" defineşte, în asemenea pasaje, „frica" drept cu totul altceva decât afectul destrămător al unui suflet terorizat. Sau, dacă despre „teroare" vorbim, trebuie să adăugăm de îndată că avem de-a face cu o specie de teroare „sacră", în care convieţuiesc stări contradictorii: împietrire dezarmată şi atracţie, nelinişte şi minunare, veneraţie, perplexitate, uitare de sine şi curiozitate. în mai multe locuri, acest gen de „frică" apare, de altfel, în contexte şi alăturări insolite. „Frica" poate face, de pildă, casă bună cu bucuria (Matei 28, 8: „...cu frică şi cu bucurie mare alergau (femeile care găsiseră mormântul gol, n.m. - A.P.) să-i vestească pe ucenicii Lui." Altă dată, se pun în legătură pacea Bisericii, frica de Domnul şi mângâierea Duhului Sfânt: o triadă nu tocmai previzibilă, cel puţin la prima vedere ( cf. Fapte 9, 31). La 2 Corinteni 7, 11, „frica" face parte dintr-o suită de trepte care, laolaltă, aduc purificarea interioară: întristare-sârguinţă-dezvinovăţire-mâhnire-/M;wi-dorinţă-râvnâ-ispâşire. în aceste condiţii, a vorbi despre „frica de Domnul" ca despre frica primară de pedeapsă a creaturii indisciplinate e a reduce totul la o psihologie de penitenciar. „Cutremurarea" de care se vede confiscată fiinţa creată dinaintea Creatorului ei nu are nimic în comun cu clănţănitul dinţilor, cu teama infantilă de represalii. E intuiţia covârşitoare, fulgurantă, a unei prezenţe care impune, a unei instanţe vii, atotcuprinzătoare şi inepuizabile, a unui „ochi" suveran care obligă, ca o referinţă inconturnabilă, la faptă şi reacţie responsabile. Expresia „teamă şi