204 PARABOLELE LUI IISUS 14, 2 6; cf. şi Marcu 6, 50), ni se spune că ucenicii s-au „înspăimântat" şi au strigat de frică, crezând că e o nălucă ( phan tasma). Verbul tradus prin „a fi înspăimântat" e tarasso, care nu evocă strict „spaima", ci, mai curând, o formă de agitaţie emoţională, de tulburare, de cutremur (ca şi seio, folosit la Matei 28, 4, pentru a descrie reacţia străjerilor când văd îngerul venit la mormântul lui Iisus). Cuvântul phobos e frecvent asociat unui afect care nu desemnează panica animală, teroarea fizică, ci, mai curând, reacţia firească a omului dinaintea unui spectacol insolit, neobişnuit, misterios, extra-ordinar. E o experienţă de tipul aceleia care defineşte, după faimoasa carte a lui Rudolf Otto despre sacru, iradierea supra-lumească a divinităţii: numinosum, mysterium tremendum et fascinam. Când vezi un înger nu ţi-e „frică" în sensul în care ţi-e frică dacă întâlneşti un lup. Frica lui Zaharia când îl vede pe îngerul Domnului (Luca 1, n-12), sau a celor din preajmă când acelaşi Zaharia începe să profeţească „plin de Duhul Sfânt" (Luca 1, 64-67), e o trăire de genul „copleşitorului", al „teribilului", al inefabilului, al uluirii, în care groaza, mirarea şi exaltarea se întrepătrund. Aceeaşi reacţie stârnesc vindecările miraculoase (Luca 7, 16: tânărul din Nain; Luca 8, 37: demonizatul din ţinutul Gherghesenilor) şi toate împrejurările născătoare de stupoare şi dislocare interioară. Caracteristic este, în acest sens, textul din Luca (5, 26) descriind sentimentul celor prezenţi, după vindecarea slăbănogului: „Şi uimire (gr. ekstasis, lat. stupor) i-a cuprins pe toţi şi-L slăveau pe Dumnezeu; şi s-au umplut de frică şi ziceau: «Minunate lucruri (gr. paradoxa, lat. mirabilia) am văzut astăzi.»" Aceeaşi accepţiune a „fricii" apare