„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 203 a eşecului, respectiv a deciziei punitive, este mereu actuală. Iisus are şi postura unui „păzitor al pragului" sever, neînduplecat. „Stă lângă uşi" şi, când e cazul, le închide drastic. E ipostaza lui de „Leu din seminţia lui Iuda" (Apocalipsa 5, 5), incluzând, ca orice leu, printre atributele Sale şi „cruzimea", ferocitas. „Fără conceptul judecăţii, n-ar mai fi nevoie de mântuire. Orice sentiment al urgenţei şi al importanţei vieţii, al dreptăţii şi chiar al lui Dumnezeu ar fi diminuat, dacă nu chiar cu desăvârşire pierdut."1 Şi totuşi... Este „fiica" afectul esenţial pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la credincioşii Săi? Este viaţa creştină - şi viaţa religioasă în genere - expresia cotidiană a unui cronic sentiment de spaimă? Tema „fricii" îşi are temeiul scripturar clasic în versetul 10 din Psalmul 110: „începutul înţelepciunii e fiica de Domnul" ( cf. şi Proverbele lui Solomon 9, 10. De asemenea Romani 3, 13; 2 Corinteni 7, 1). Termenul grecesc pentru frică este phobos. Dar înţelesul lui, în cele 42 de locuri în care e folosit de Noul Testament, e departe de a fi univoc. Există, desigur, şi sensul strict, acela de teamă concretă, „fiziologică", pe care o avem cu toţii dinaintea unei primejdii (cf. Luca 21, 26: frica de sfârşitul lumii; Ioan 7, 13; 19, 38; 20, 19: frica de iudeii ostili; Fapte 5, 5 şi 11: frica de care sunt cuprinşi martorii morţilor vinovate ale lui Anania şi Safira; Romani 13, 3 şi 7: frica, legitimă, de „stăpânire"; Evrei 2, 15: frica de moarte), dar în majoritatea celorlalte pasaje nu de acest tip de frică este vorba. Când Iisus umblă pe apa mării (Matei 1. K. Snodgrass, op. cit., p. 323.