202 PARABOLELE LUI IISUS pare o intercalare neverosimilă în naraţiunea Evanghelistului. S-a observat, chiar, că episodul nu e lipsit de o anumită notă de absurd. E greu de imaginat ca un împărat să-şi incendieze propria cetate şi asta în timp ce, în castelul lui, are loc un mare banchet.1 Soluţia la îndemână este interpretarea alegorică: autorul Evangheliei, sau poate Biserica timpurie, a vrut să evoce, prin acest intermezzo, distrugerea Ierusalimului survenită în anul 70 d. Hr. ca efect al uciderii lui Iisus. Dar e cel puţin la fel de plauzibil ca paragraful în discuţie să fie, în intenţia Evanghelistului, un rapel la distrugerea din 586 î. Hr. a Ierusalimului, în urma repetatelor respingeri ale mesagerilor divini de către poporul ales.2 Aceste modalităţi de a salva, prin alegorie, aspectul „rebarbativ" al textului dovedesc buna intenţie a unor comentatori de a evacua din corpul parabolei şi al discursului hristologic în genere dimensiunea rigorii. Tematica judecăţii aspre, a unei perspective postume sumbre, e antipatică. Se doreşte exaltarea bunătăţii iubitoare a lui Iisus pe socoteala dreptăţii lui, care este întotdeauna misterioasă, paradoxală, necodificabilă, dar niciodată laxă, negociabilă, acomodantă. Iisus nu e o icoană a cumsecădeniei lacrimogene, iar promisiunea mântuirii nu e o mângâiere pe creştet. Ea încurajează fără să moleşească. A răspunde chemării la ospăţ e a reacţiona prompt şi responsabil: a livra, a rodi, a participa. Textul evanghelic nu vrea să fie doar dătător de speranţă şi de consolare. El invită la veghe, preocupare îngrijorată pentru ziua de pe urmă, făptuire justificatoare. Iar ipoteza excluderii, 1. Cf. Denis McBride, op. cit., p. 5 6. 2. Cf. K. Snodgrass, op. cit., pp. 318-319.