201 „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" rioare.1 Tăcerea celui chestionat - şi, ulterior, exclus - ar fi, după alţii, dovada unei naturi primitive: prost şi needucat, el ar fi pătruns printre ceilalţi oaspeţi doar ca să înfulece.2 Cu asemenea presupuneri, parabola se reduce la o simplă problemă de etichetă. în fapt, ea leagă tema chemării atotcuprinzătoare de aceea, complementară, a exigenţei ultime. Nu oricine răspunde invitaţiei e apt să fie inclus în economia pettecerii.3 Să observăm, totuşi, alături de B.T.D. Smith, că finalul poveştii e, numeric (şi simbolic) vorbind, mai curând încurajator. Dintre toţi cei prezenţi, unul singur e dat afară. S-ar zice că o încheiere de tipul „Mulţi chemaţi, puţini excluşi!" ar fi fost mai apropiată de litera parabolei.4 Chemarea e însoţită de judecată, dar şi de o masivă iertare. c. „Cruzimea“ hristică şi „frica de Domnul Mult mai sângeros, mai neiertător - şi mai greu de explicat - este pasajul matein în care împăratul, mânios pe cei care i-au ucis mesagerii, ordonă, la rândul lui, uciderea lor şi le incendiază cetatea. Suntem confruntaţi, dintt-odată, cu un chip răzbunător şi distructiv al celui care conduce ceremonia ospăţului. Nu mai există îndurare, nu mai există „deschidere" totalizantă pentru „buni şi răi" deopotrivă. Textul aminteşte mai curând de Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei5 şi 1. Cf. Dan Otto Via, Die Gleichnisse Jesu: ihre literarische und existenţiale Dimension, op. cit., pp. 125-127. 2. Cf. A.T. Cadoux, B.A. (Cape), D.D. (London), op. cit., pp. 218-219. 3. Cf. C.H. Dodd, op. cit., 1936, p. 122. 4. Cf. B.D.T. Smith, op. cit., p. 206. 5. Cf. supra, pp. 113 şi urm.