ADEVĂRUL CA POVESTE 21 N-aş vrea să se înţeleagă că intenţia rândurilor de mai sus e să depuncteze filozofia academică, tehnicile argumentaţiei, logica discursului „ştiinţific". Nici că vrem să validăm „povestea" drept singura cale potrivită a apropierii de adevăr. Nu toate poveştile sunt adevărate şi nu toate sunt un rezervor de înţelepciune. Există şi „poveşti" inventate pentru a eluda adevărul, pentm a distrage atenţia de la severitatea lui. Ceea ce ne-am propus a fost doar să sugerăm că adevărul nu se manifestă numai în ecuaţii şi teoreme, în reguli mecanice şi legi inflexibile, în silogisme şi afirmaţii stâncoase. Şi asta mai ales în spaţiul întrebărilor „ruseşti", cele care ne urmăresc, suveran, toată viaţa şi ne duc spre temeiuri din afara experienţei curente. Când suntem confruntaţi cu aceste întrebări, constatăm, stingheriţi, că trebuie să abordăm un „obiect" pentm care nu avem reprezentări de nici un fel, pentru care nici o referinţă „reală" nu e sută la sută plauzibilă. Ne trezim, astfel, într-o acută criză de înţelegere şi într-o supărătoare criză de limbaj. E momentul în care recursul la poveste, la metaforă, la analogie, la mit, la parabolă e inevitabil. Şi salutar. Pentru că - în formularea lui Marin Tarangul - în domeniul pe care marile întrebări îl subîntind „nu se poate intra direct, prin uşa din faţă, ci prin Sfântul Duh, care dă târcoale. Prin ocolire şi prin adieri". în ştiinţă, cf. Hans-Peter Diirr, Aucb die Wissenschaft spricbt nur in Gleicbnissen. Die neue Beziebung zwiscben Religion und Naturwissenscbaften (Mariane Oesterreicher, ed.), Herder, Freiburg-Basel-Wien, 2004.