„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 1 97 rămâi. Nu „gazda" te-a exclus, ci propria ta decizie. Cu alte cuvinte, pierzi pe mâna ta, dislocat de o încăpăţânată self-help agenda, în care securitatea personală şi cea familială îţi epuizează toate resursele.1 Te iroseşti în efortul de a (te) agonisi şi îţi pierzi identitatea în efortul de a o consolida în datele ei contingente. Parabola readuce în discuţie tema diferenţei dintre „timpul mic" şi „timpul mare", despre care am vorbit mai sus, în capitolul 6. 2 Instalat în salahoria repetitivă a cotidianului, în cadenţa grijilor curente, rişti să pierzi din vedere „timpul mesianic". în termeni heideggerieni, „a-fi-în-lume“ (Inder-Welt-sein ) ajunge, astfel, să se mărginească la „ce e de procurat", „ce e de făcut", „ce e urgent", „ce e de neocolit" în activitatea de zi cu zi.3 A fi în lume e „a fi ocupat", a fi sufocat de „griji", a nu avea timp (o boală endemică a contemporaneităţii). De fapt, e vorba de a nu mai avea decât timpul „malaxorului" lumesc. Oferta „banchetului" e oferta ieşirii din „timpul cronologic", oferta regăsirii timpului „mare", timpul sărbătorii finale, al „împărăţiei", care reaşază lucrurile în ierarhia lor adevărată. E timpul depăşirii imediatului imperativ, timpul în care redescoperi experienţa bucuriei şi a libertăţii. Iar a trăi în acest timp recuperat sfârşeşte 1. Cf. W.M. Swartley, op. cit. pp. 189-190. De asemenea T.W. Manşon, The Sayings of Jesus: as Recorded in the Gospels According to St. Matthew and St. Luke Arranged with Introduction and Commentary, SCM Press, London, 1949, p. 130. 2. Cf. supra, pp. 146-150. 3. Pentru versiunea românească, cf. Martin Heidegger, Fiinţă şi Timp, trad. rom. de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 446 (ed. germ., p. 337).