196 PARABOLELE LUI IISUS atenţia că eul propriu, cutumele, cei apropiaţi, averea, afacerile şi puzderia de ocupaţii cotidiene îşi pierd înţelesul şi aura dacă devin „închisori", dacă obturează zenitul, dacă dincolo de ele nu mai percepem nimic. Ele pot fi un „ conţinut“ de viaţă, o obsesie epuizantă, dar nu un sens de viaţă. Sensul nu e în ele. Sensul se poate manifesta în perimetrul lor, dar numai ca ceva adăugat, ca un „bonus“ venit din afara lor, dintr-o altă dimensiune, dintr-un alt cer. Avertismentul parabolei bate, deci, în altă direcţie decât aceea a unei etici mortifiante şi trebuie căutat în registru simbolic: vine un moment când ai de hotărât ce înseamnă cu adevărat „acasă", care este „ţarina" cu adevărat fertilă, ce vei alege între un ritual de înmormântare şi o promisiune de înviere. Vine o vreme - şi ea vine o singură dată - când eşti invitat la o altă „nuntă" decât cele obişnuite, când grija judecăţii finale prevalează asupra trebăluielii prin ograda proprie, când e preferabil să fii dur cu deprinderile şi înclinaţiile care te confiscă în mod obişnuit, pentru a reintra în dialog cu reperele, uitate de regulă, ale nevoii tale de eternitate. Şi, dacă atunci când vine o asemenea vreme găseşti o sumedenie de „scuze" pentru a te deroba, nu trebuie să te mire că intră de îndată în joc mecanismele lui „prea târziu". „Invitaţia" se suspendă, uşile se închid. în loc să pătrunzi în „sala de mese", rămâi într-o sală a aşteptării fără termen, a exteriorităţii indefinite.1 Dar rămâi acolo unde ai ales să 1. In lumea iudaică, acest „model“ topografic era un loc comun. Cf. Mishnah’Avot 4.14: „Lumea aceasta e ca o anticameră a lumii viitoare. Pregăteşte-te încă din anticameră, ca să poţi intra în sala banchetului" ( apud Snodgrass, op. cit., p. 303).