194 PARABOLELE LUI IISUS nu e întotdeauna un spectacol tragic, dostoievskian. Uneori, e pură, prostească netrebnicie. Pariu pe derizoriu. Caraghioslâc. în definitiv, e vorba de nesimţire , de incapacitatea de a discerne între accesoriu şi esenţial, de suspensia nătângă a criteriilor: îţi lipseşte, în chip cronic, intuiţia „prilejului", nu ştii să acorzi atenţie lucrurilor cu adevărat importante. E un păcat comun, obtuzitatea cea mai răspândită la nivelul massei umane: neglijenţa, lipsa de grijă pentru ce e în afara imediatului. Textul lucanian notează unanimitatea „refuznicilor": toţi par să se fi înţeles (Luca 14, 18), toţi vorbesc la fel, toţi se mişcă în acelaşi registru de „utilităţi". Pe scurt, toţi cad sub acelaşi tip de orbire: sunt amelesantes (de la ameleo, a fi neatent, a neglija, a nu avea grijă, a omite, a trece cu vederea). Există şi o variantă benignă, în aparenţă, de a respinge chemarea la nuntă: amânarea. Eta Linnemann înclină să interpreteze în acest sens cuvintele oaspeţilor recalcitranţi. Nu un refuz brutal s-ar citi în discursurile lor, ci, mai curând, un fel de a spune că, din punctul lor de vedere, „nu e momentul", că preferă să lase petrecerea pe altă dată.1 Textul nu oferă argumente clare pentm o asemenea analiză, dar, în realitatea curentă, amânarea, mai mult sau mai puţin amabilă, joacă adesea rolul refuzului. S-a observat, pe bună dreptate, că există o simetrie semnificativă între „priorităţile" mămnte invocate de unii pentm 1. Cf. Eta Linnemann, Parables ofjesus: Introduction and Exposition, S.P.C.K., London, 1966, pp. 158-167. Apud Willard M. Swartley, „Unexpected Banquet People (Lc. 14, 16-24)“, în George Shillington (ed.), Jesus and His Parables. Interpreting the Parables of Jesus Today, ed. cit., 1997, p. 188.