20 PARABOLELE LUI IISUS excludă comentariul unilateral şi să încurajeze căutarea subtextelor şi a conotaţiilor, transfemrile de sens, îndrăzneala hermeneutică. E de înţeles, în acest context, de ce Constantin Noica vorbea atât de des despre necesitatea ca filozofia să recupereze dimensiunea epicului şi de ce, în consecinţă, a încercat să reconstituie tezele unuia dintre cele mai dificile texte hegeliene {Fenomenologia spiritului), recurgând la stilistica naraţiunii {Povestiri despre om, 1980). De altfel, filozofia însăşi a fost pusă în situaţia de a admite masive derogări de la „spiritul de geometrie", atunci când a ajuns în preajma incomprehensibilului şi a inexprimabilului. Când construcţia logică, transparenţa intelectuală se dovedesc mai curând piedici ale cunoaşterii decât auxilii ale ei, metafora şi parabola sunt de rigoare: vezi miturile platoniciene (faimoasa „peşteră" din cartea a şaptea a Republicii) sau teoria plotiniană a „emanaţiei". Dar nici măcar ştiinţele, cu exigenţa lor de rigoare, de expresie neechivocă, nu scapă de vertijul „derapajului" parabolic, când se decid să vorbească de „corpusculi şi unde", „găuri negre" ş.a.m.d. S-ar zice că, pe măsură ce te apropii de adevăr, cuvintele devin aproximative, „litera" devine insuficientă. Se impune recuperarea „duhului", „improprietatea" cu multe chipuri a poveştii.1 1. Pentru tema „improprietăţii", cu numeroase exemple, mai ales din spaţiul literaturii, cf. Riidiger Zymner, Uneigentlichkeit. Studieri zu Semantik und Geschichte derParabel, Ferdinand Schoningh, PaderbornMiinchen-Wien-Zurich, 1991. Pentru problema utilizării metaforei şi a parabolelor în filozofie, cf. Bernhard H. Taureck, Metaphern und Gleichnisse in der Philosophie. Versuch einer kritischen Ikonologie derPhilosophie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2004. Pentru tema parabolei