190 PARABOLELE LUI IISUS însuşi nu rămâne în afara lor. Iisus nu predică niciodată de la un amvon al distanţei incriminatoare. Nu vorbeşte, neapărat, din alt loc decât acela în care se află păcătoşii. Dimpotrivă, stă cu ei la masă, le dă curaj, îi mângâie, îi asumă.1 Invitaţia la banchet se face în doi timpi: mai întâi un anunţ fără dată precisă, apoi un apel explicit: oamenii sunt, într-o primă fază, „poftiţi", iar apoi chemaţi. Anunţul prealabil dă invitaţilor răgazul necesar pentm a se pregăti. Ii pune în condiţia aşteptării, a atenţiei veghetoare, orientate către momentul sărbătorii. Urmează chemarea propriu-zisă: la început ţintită, selectivă, apoi din ce în ce mai largă, până la a fi universală ( cf. 1 Timotei 2, 4. De asemenea, Ioan 12, 32: „...pe toţi îi voi trage la Mine“). Abia intr-un al treilea episod are loc alegerea „Analiştilor", judecata despărţitoare. Dar, până să ajungem la acest al treilea episod, să observăm că nu doar celor poftiţi iniţial li se cere să se pregătească. Gazda însăşi se pregăteşte', „iată, mi-am pregătit ospăţul", „acum toate sunt gata". Iisus participă, simetric, la „pregătirea" pe care o solicită oaspeţilor. Este El însuşi implicat, cu o eficientă „hărnicie", în acţiunea Sa primitoare: „...mă duc să vă pregătesc loc" (Ioan 14, 2-3. Cf. şi Luca 22, 29: „Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, aşa cum Tatăl Meu Mi-a rânduit-o Mie"). împărăţia nu este un peisaj static, abstract, de o omogenitate gata-făcută: e o „casă cu multe lăcaşuri", un agregat viu, care lasă spaţiu de joc diferenţelor, valorii de unicat a fiecărei persoane, croielii multicolore a inepuizabilei 1. Cf., în acest sens, Claude G. Montefiore, The Synoptic Gospels, voi. I, Macmillan, London, 1927, p. LXXXV.