„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" l8 7 unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina Mea. “ Am încercat, până acum, să identificăm piedicile care stau în calea unei receptări adecvate a mesajului hristic, aşa cum le prezintă însuşi discursul „Mesagerului". Pe lângă piedici, am semnalat şi câteva dintre calificările individuale indispensabile pentru a avea acces la învăţătura parabolelor, în finalul acestui capitol, ne propunem să vorbim nu despre receptivitatea auditorilor lui Iisus, ci despre propria Sa receptivitate. Ne vom întreba nu cât de disponibil e „publicul" chemat să adere, ci cât de disponibil e Cel care cheamă, cât de cuprinzător este apelul său şi care sunt criteriile după care eşti sau nu eşti primit la marele banchet eshatologic. Parabolele „ospăţului" dau un răspuns semnificativ acestei interogaţii. într-o primă instanţă, gazda petrecerii pare să se adreseze unei categorii umane pre-definite: cei apropiaţi, cei „dinăuntru", cei incluşi, „din principiu" în lotul „aleşilor". Pe baza acestei selecţii facile, parabola se putea încheia simplu: cei „dinăuntru" sunt oaspeţi subînţeleşi, sunt cei „întâi chemaţi", iar, de vreme ce ei nu se conformează apelului, sunt lăsaţi în afară, fără ezitare şi fără reiterarea obstinată a invitaţiei. Numai că, după refuzul lor, parabola abia începe. Invitaţia se amplifică, include cercuri tot mai largi de „comeseni": casa trebuie umplută. Cum spune Arland Hultgren, harul divin are, ca şi natura, „oroare de vid".1 Pe această deschidere atotcuprinzătoare cade accentul 1. Op. cit., p. 339.