ADEVĂRUL CA POVESTE 19 educaţia fiecăruia dintre noi a început nu cu prelegeri elaborate, ci cu poveştile spuse de părinţi sau bunici. Povestea este „o arătare", o „apariţie" care aduce laolaltă nemijlocirea realului, inventarul problemelor pe care el le pune, partea lui de claritate şi partea lui de penumbră. „Arătarea" e, simultan, expresie şi nelinişte. Retorică şi muţenie. E o prezenţă totală, în care ştiutul şi neştiutul se manifestă în aceeaşi măsură şi în acelaşi timp. Când vezi un arbore sau un nor, vezi, dintr-odată, chiar dacă nu le distingi limpede „la prima vedere", şi alcătuirea lor senzorială, şi istoria lor, şi metabolismul lor intim, şi suma de întrebări pe care „apariţia" lor o provoacă. Goethe avea dreptate să creadă că a privi atent o plantă mijloceşte un aport cognitiv mai consistent decât a o asedia bibliografic sau a o pune sub microscop. Povestea e, faţă de argumentul logic, ceea ce e imaginea faţă de concept. E, ca şi imaginea, mai puţin explicită, dar mai cuprinzătoare. Ca „apariţie", ca „imagine", povestea e „fenomenală" (gr. phaino, „a apărea", „a se expune vederii", „a se arăta", „a iradia"), dar, pentru a prelua terminologia kantiană, „lucrul în sine" {numenul) nu e, în cazul naraţiunii, distinct şi opac faţă de modul lui de apariţie „pentru noi" ( fenomenul ), ci e modul numenului de a se da pe faţă, de a intra în comunicare cu structura, potenţialul şi limitele înţelegerii noastre. Gloria conceptului e proprietatea termenilor cu care lucrează, univocitatea lor. Farmecul specific al poveştii rezultă din valorificarea unei subtile improprietăţi a desfăşurării şi alcătuirii ei (în sensul în care metafora, de pildă, implică o anumită „improprietate"), o improprietate de natură să