l8o PARABOLELE LUI IISUS achiziţie în câştig. Recepţia se întregeşte, devine funcţională, prin ceea ce poţi adăuga valorii ei, adică prin dimensiunea ei roditoare ( cf. , între altele, Matei 21, 43). E una din provocările decisive ale vieţii spirituale. Dogma nu ţi se dă ca o doctrină oarecare, ca un bloc îngheţat de sentinţe definitive, care trebuie „executate11 somnambulic. E nevoie de trezie, de „lucrare" intimă, de libertatea şi forţa de a digera adevărul revelat în aşa fel încât el să te locuiască în chip fertil, să te transforme, să se resoarbă în chimia unică a persoanei tale. Evident, „a lucra" îndrăzneţ cu mesajul hristic e o întreprindere riscantă. Poţi deraia, poţi inventa „pogorăminte" acomodante, poţi sfârşi prin a impune, în mod interesat, adevărului limitele propriei tale inaptitudini sau fantezii. Dar, după învăţătura parabolei, riscul e, chiar şi în aceste condiţii, preferabil conservării hapsâne. Nu ni se spune cum ar fi reacţionat stăpânul dacă cele două slugi cu aptitudini lucrative ar fi pierdut totul, în încercarea lor de a înmulţi talanţii căpătaţi. Ni se spune doar că riscul e mai rentabil decât imobilitatea temătoare a slugii „păstrătoare". Păstrătoare, strict păstrătoare, e litera. Duhul e un agent multiplicator, o avere pusă în act, un potenţial de îmbogăţire practic nelimitat. Nu e acesta, oare, raportul între Scriptură şi Tradiţie? Tradiţia e ceea ce ni se dă „în plus", prin creativitatea şi îndrăzneaţă înţelepciune a Părinţilor. Revelaţia e un dar, iar Tradiţia, ca paradosis, e preluarea şi transmiterea continuă, multiplicată, a damlui: predanie, datină (distictă de „cutuma" strict omenească. Cf. Matei 15, 6; Marcu 7, 8-9, 13; Coloseni 2, 8). Ea se dă celui ce are deja, adică celui ce deţine