m „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" tatea al cărei garant e Judecătorul suprem. S-a observat, pe bună dreptate, că textul nu conţine nici un echivalent al cuvântului „a cere“. Văduva vine la înaltul funcţionar zicând etc. etc. Ea afirmă că are dreptate (prin urmare pretinde ceea ce deţine deja). Judecătorul trebuie doar „să se teamă de Domnul" şi „să se ruşineze de oameni", adică să facă ceea ce nu-i stă în fire şi să respecte oficiul de mediator între Instanţa supremă şi cel (cea) care se justifică prin credinţa sa în intervenţia recuperatorie a acestei instanţe. Pe scurt, judecătorul trebuie să nu mai funcţioneze în numele său, ci în numele unei dreptăţi transcendente. Comentatorii declară, adesea, că Parabola judecătomlui nedrept şi a văduvei stârnitoare e una dintre cel mai dificile. La prima vedere, e o declaraţie excesivă. Textul e, totuşi, limpede: e o parabolă din categoria definită în retorica iudaică prin expresia qal wahomer (lat. a minori ad maius): „dacă X, atunci cu atât mai mult Y“. Dacă un personaj calificat drept negativ, sau drept un om oarecare, nu poate evita să facă dreptate, atunci cu atât mai mult Dumnezeu o va face. Dacă un prieten te ajută cu preţul inconfortului propriu, atunci cu atât mai mult lui Dumnezeu îi va fi la îndemână să te ajute când o ceri. Simplitatea şi evidenţele nu par să fie însă, întotdeauna, pentru exegeţi, criterii de lucru obligatorii. Unul dintre ei găseşte de cuviinţă să condamne insistenţa văduvei ca pe o încercare de a compe un judecător altfel cinstit. în materie de dreptate, orice presiune din afară e ilicită...1 Un altul, i. C.W. Hedrick, Parables as Poetic Fictions: the Creative Voice of Jesus, Hendrickson Publishers, Peabody, 1994.