172 PARABOLELE LUI IISUS ale întâlnirii cu Dumnezeu, subminarea prejudecăţilor comportamentale curente, a conformităţilor sociale inhibitorii constituie, toate laolaltă, modalităţi de a aşeza lumea în altă perspectivă decât cea îndeobşte acceptată.1 Ne-ruşinarea nu e neapărat rea, după cum ruşinea nu e neapărat bună: „Pentru că este o ruşine care duce în păcat şi este o mşine [care înseamnă] mărire şi har“ (Cartea înţelepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah 4, 21; cf. şi dezvoltările ample pe tema adevăratei şi falsei ruşini din capitolele 41 şi 42). Prieteniei şi ospitalităţii care par să justifice ne-ruşinarea „petentului" de la miezul nopţii, i se adugă, în Parabola judecătorului nedrept şi a văduvei stăruitoare, o a treia motivaţie: setea de dreptate. Când crezi în dreptatea ta şi în dreptul de a avea (respectiv de a ţi se face) dreptate, nu trebuie să-ţi abandonezi niciodată revendicarea. Dacă, în parabola anterioară, termenul-cheie era anaideia, aici avem de-a face cu o combinaţie între ekdikesis (dreptate, reparaţie moral-juridică, revanşă, răzbunare, despăgubire, sancţiune reparatorie. Cf. 18, 5 şi 18, 7-8) şi me enkakein (lat. non deficere, a nu te lăsa, a nu descuraja, a nu abandona, a nu te slei. Cf. 18, 1). Parabola dintâi era despre „rentabilitatea" îndrăznelii, aceasta e despre „rentabilitatea" perseverenţei. Dar nu orice fel de perseverenţă. Nu ni se recomandă obstinaţia oarbă, rezultată din îndreptăţirea inflaţionară a Eului propriu, ci încrederea neabătută în dreptatea lui Dumnezeu. Judecătorul nedrept nu urmează să pună în fapt dreptatea lui, ci drep1. Cf, pe acest subiect, opinia lui Herman C. Waetjen, „The Subversion of «World» by the Parable of the Friend at Midnight", în Journal of Biblicul Literature, nr. 120, 2001, pp. 703-721.