„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 171 11, 1; 23, 34), după cum e adevărat că parabola e precedată, nemijlocit, de „Tatăl nostru", oferit de Iisus discipolilor ca model de mgăciune. Pe de altă parte, în corpul parabolei, nu e vorba nici de continuitatea cererii, nici de o insistenţă reiterată. Ni se relatează un incident care are loc o singură dată.1 E, în acelaşi timp, limpede că scopul explicit al parabolei este exaltarea contrastului dintre prietenul ezitant din casă şi Dumnezeu, care, spre deosebire de el, nu va ezita să răspundă neîntârziat credinciosului care se roagă. Din punctul nostru de vedere, parabola vorbeşte, preponderent, despre legitimitatea necondiţionată a rugăciunii. Nimic, nici o cutumă de „bună purtare", nici o regulă de „etichetă", nici o „reţinere" convenţională nu pot fi invocate pentru a amâna, sau a suprima, impulsul de a te ruga. Nu e „ruşinos" să adopţi, când urgenţa existenţială o cere, amplasamentul cerşetorului.2 Ceri pentru a supravieţui şi ai dreptul (eşti chiar invitat) să o faci. Dislocarea simţului comun, valorizarea insolită a ceea ce, pentm mulţi, e pură negativitate face parte, fără îndoială, din strategia curentă a omileticii hristice. In această privinţă, nu e de respins dimensiunea „subversivă" a parabolei noastre. Reabilitarea ne-ruşinării, includerea ei printre căile posibile 1. Pentru toată această dezbatere, cf. Snodgrass, Stories with Intent. . ., ed. cit., pp. 447-448 şi p. 734, n. 4 6. Cf şi Wâlter L. Liefeld, „Parables on Prayer (Luke 11, 5-13; 18, 1-14)“, în Richard N. Longenecker (ed.), The Chalenge of fesus’ Parables, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan/Cambridge, 2000, pp. 240-262. 2. E o temă invocată, „neruşinat", de Luther. Cf. R. Zimmermann (ed.), Kompendium. . ., ed. cit., p. 562.