l8 PARABOLELE LUI IISUS vreme ce, oricât de simplă, povestea se poate complica hermeneutic la nesfârşit. Avem obiceiul să spunem că „filozofia“ e „grea“, „complexă", înclinată să elaboreze sofisticat pe marginea materiei de o brutală evidenţă a lumii. în realitate e tocmai pe dos: gândirea nu poate avansa decât simplificând lucrurile, sistematizând, clasificând, oprind, pentru o clipă, cursul firesc al mişcării universale. Gândirea, în varianta ei speculativă, nu poate evita să fie un „stopcadru" al realului. Ca să înţeleagă, ea trebuie să fixeze temporar agitaţia obiectului ei. Dimpotrivă, povestea e mereu în mişcare, în mers: însoţeşte evenimentele în curgerea lor continuă. Ca şi ele, ea „scapă" oricărei închideri teoretice, oricărei staze artificiale. Această afinitate cu spectacolul vieţii obişnuite face ca povestea să aibă un auditoriu mult mai divers şi mai larg decât orice construcţie doctrinară. E mai uşor de înţeles - chiar dacă mai greu de epuizat - pentru cei fără susţinute deprinderi filozofice. Să adăugăm că, în vreme ce discursul e argumentat iv, povestea e indicativă. Nu expune o teorie, ci arată o stare de fapt, relatează o situaţie, fără prea explicite intenţii demonstrative. Nu oferă răspunsuri, ci stimulează căutarea lor. în rezumat, s-ar spune că povestea spune nespunând, lasă să joace dinaintea celui care o ascultă palpitul dintre cuvinte, de dincolo şi de deasupra lor. Prin faptul că „arată" în loc de a explica, povestea e de o funcţionalitate pedagogică incomparabil mai mare decât descriptivismul analitic. E mult mai uşor să înveţi cum se face nodul la cravată sau cum se manevrează un aparat, atunci când cineva îţi arată, fără cuvinte, etapele procedurii cu pricina. Şi, nu întâmplător,