170 PARABOLELE LUI IISUS în restul timpului, trăiesc în afara oricărei reguli duhovniceşti? Sau: cum să cer ajutor când sunt la ananghie, de vreme ce, când nu sunt, uit cu totul de mgăciune? Cum să pretind favoruri, când amân mereu să mulţumesc pentru cele deja primite? Sau, şi mai apăsat: cum să cer lui Dumnezeu să se ocupe de micile mele nevoi şi necazuri? Parabola prietenului de la miezul nopţii răspunde acestor „dileme" cu o suverană simplitate: când eşti într-o situaţie care impune solicitarea promptă a unui ajutor, nu sta pe gânduri. Fă-o! Lasă deoparte căldicelul „bunelor moravuri", acceptă să te faci antipatic, să depăşeşti „măsura", să-ţi inoportunezi partenerul, fie el prietenul de-alături sau Dumnezeu. Altfel, te vei compromite, tocmai pentru că eşti preocupat, în chip nevrotic, de orgoliul de a nu te compromite. La fel cum cel care va dori să-şi păstreze, cu orice preţ, viaţa şi-o va pierde (Matei 10, 39). Interpretarea acestei parabole, ca a tuturor celorlalte, acoperă un spectm larg de ipoteze. Pentm unii, esenţial e să stabilim la cine se referă, în text, „neruşinarea". Nu cumva la cel din casă, dispus să satisfacă dorinţa prietenului său de teamă că, în caz contrar, s-ar putea face de ruşine? în ce ne priveşte, nu credem că textul propriu-zis lasă loc unei asemenea „subtilităţi" care, de altfel, i-ar schimba cu totul sensul. Partizanii „moralinei" (excesul moralizator de care vorbea Nietzsche) preferă să declare că avem de-a face cu o parabolă despre prietenie sau despre necesitatea întrajutorării. Cei mai mulţi susţin, cu bune argumente, că ceea ce ni se oferă este o parabolă despre perseverenţa în rugăciune. Şi e adevărat că, în Evanghelia după Luca, mgăciunea se bucură de o atenţie specială (3, 21; 5, 16; 6, 12; 9, 18; 9, 28;