„DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" 1 69 îndrăzneala e tolerabilă, dacă nu chiar recomandabilă. Dumnezeu însuşi poate fi tratat cu acest tip de ne-ruşinare, de vreme ce, între El şi omul credincios, există o legătură, un raport de „amiciţie", adică de iubire. Vechiul Testament confirmă, în repetate rânduri, afecţiunea Creatorului pentru poporul Său. E un popor pe care l-a „ales" şi pentru care are un ataşament mereu reiterat ( cf. Paralipomena 20, 7; Isaia 41, 8 etc.). Iar când e vorba de iubire aproape totul este îngăduit („Iubeşte şi fa ce vrei!" sună îndemnul Fericitului Augustin). Căci iubirea „rabdă-ndelung" şi „pe toate le suferă" (1 Corinteni 13, 4, 7). Prieten nu e însă, în textul parabolei, numai cel apelat. Prieten e şi musafirul. Iar aici intră în joc o a doua justificare a celui care cere: ospitalitatea, o valoare la mare preţ în lumea antică. Cel care cere, comiţând un act de transgresiune riscantă, nu cere pentru sine, nu-şi „deranjează" amicul pentru un beneficiu propriu, ci pentru a împlini un ritual tradiţional şi pentm a-şi onora aproapele. Ne-ruşinarea nu este, prin urmare, un gest arbitrar, un capriciu temperamental, o formă de proastă creştere. Este expresia-limită a unei nevoi de soluţie. Este, s-ar putea spune, o obligaţie şi, la urma urmei, o jertfă, căci implică, într-o primă instanţă, asumarea unei posturi de precaritate morală: te pui, voluntar, într-o lumină nefavorabilă, de dragul altuia. în anumite împrejurări, anaideia poate evoca, aşadar, o anumită versiune a curajului.1 Pentru cine are fie şi o minimă experienţă a rugăciunii, un anumit tip de „jenă" prost plasată e un sentiment frecvent. Cum pot îndrăzni să mă rog, dintr-odată, pentm ceva, când, 1. Cf. Hultgren, op. cit., p. 227.